Povestea unui avort la 17 saptamani de sarcina

„Nu exista situatie in care tacerea sa fie mai apasatoare decat cea in care un specialist in ecografie se uita la un fat bolnav.” – Asa isi incepe Janet povestea sfasietoare a copilului sau avortat la 17 saptamani, dupa nenumarate controale, asteptari si sperante desarte. Femeia si-a expus povestea tragica intr-un articol de pe Huffpost, in incercarea de a transmite si altora cum e sa treci printr-o astfel de drama.

Janet este o mama a doi copii ce urma sa il aduca pe lume pe cel de-al treilea. La ecografia efectuata la 12 saptamani insa, medicii i-au intors lumea cu susul in jos cand i-au dat vestea: fiica ei avea un risc de 80% de a suferi de o anomalie cromozomiala.

Parintii nu s-au dat insa batuti. Au inceput sa se informeze responsabil si au aflat astfel ca anomaliile genetice pot insemna o gama larga de sindroame, Trisomia 13, Trisomia 18, Trisomia 21 sau chiar Sindromul Turner, iar fiecare poate avea consecinte variate, de la extrem de moderate, pana la foarte grave.

Dupa o amniocenteza, cei doi parinti afla ca fetita lor suferea de Sindromul Turner, maladie ce o face sa aiba un singur cromozom X in toate celulele, unde de fapt ar fi trebuit sa fie cate doi.
Majoritatea femeilor cu o astfel de sarcina nici nu stiu ca au fost insarcinate, deoarece corpul elimina ovulul fecundat si il impiedica sa se dezvolte.
Alte mame ajung sa aiba fete despre care nici nu-si pot da seama ca au aceasta anomalie, decat mult mai tarziu cand incearca ele insele sa aiba un copil si afla ca nu pot.

Toate aceste motive le-au dat celor doi parinti sperante si motiv sa lupte pentru copilul lor, ajungand chiar sa ii aleaga numele: Clementine.

„Plangeam si ma ingrijoram noaptea tarziu, in baie, unde ma incuiam cu fricile mele”

In timpul in care au fost nevoiti sa astepte rezultatul unor analize mai amanuntite, mama povesteste ca a trait un cosmar pe care nu l-ar dori nimanui.

„Cautam pe forumuri informatii despre Sindromul Turner, ma uitam la fetele lor zambitoare si cautam intalniri organizate.
Ma uitam pe forumuri in care alti parinti povesteau cum au intrerupt sarcina diagnosticata cu Sindrom Turner doar pentru ca li s-a spus diagnosticul, in timp ce altii au fost nevoiti sa ia decizia asta pentru ca fatul murea incet in uter.

Ma duceam la munca si am grija si de ceilalti 2 copii, deoarece facturile si viata nu se platesc cu ghemuieli si plansete, cand ai de intretinut o familie de patru persoane.

De plans, plang si ma ingrijorez noaptea tarziu, in dus; in masina, in drum spre munca; in baie, cu usa incuiata, cand fricile ma coplesesc.”

A venit si momentul ca, la 16 saptamani de sarcina, parintii sa afle cum se dezvolta inima copilului lor printr-o ecocardiograma.

„Camera e intunecata si tacuta, iar sotul meu se uita absorbit la monitorul ecografului. E singurul lui moment cu ea si nu vrea sa il rateze. O memoreaza.
Eu privesc monitorul apoi ma uit in alta parte. O vad atat de reala, in viata si agitata, ma rog de ea sa ne dea speranta insa de crezut, nu cred.

Dupa 20 de minute, medicul spune <
Se intoarce catre noi si incepe sa vorbeasca, insa nu-mi amintesc decat franturi:
…lichid sub piele…
…in jurul si in plamani…
…plamanii nu se vor putea dezvolta..
…probleme cu rinichii…
…un ventricul mult prea mic…
…nu stiu ce convingeri religioase aveti, dar va sfatuiesc sa intrerupeti sarcina…
In final, concluzia: <>.

„…acum eu sunt cea care sufera, ca ea sa nu mai fie nevoita sa sufere”

Decizia noastra de a intrerupe sarcina nu pare deloc o decizie. Suntem franti in doua, dar ne iubim copilul prea mult sa o lasam sa moara incet. Pe cat de ingrozitor e sa iei o asemenea decizie, pe atat de mult eram recunoscatori ca avem posibilitatea financiara sa o luam.”

Patru zile mai tarziu, mamei i-a fost provocat avortul, la 17 saptamani de sarcina.

„M-am imbracat in halatul de spital si am semnat toate hartiile prin care imi dadeam acordul pentru moartea copilului meu.
Asistenta vine si ma ia, spunandu-mi ca a venit momentul. Imi iau la revedere de la sotul meu, apoi merg pe coridor intr-o camera.
Ma asez pe masa si plang fara zgomot.

Doua zile mai tarziu, mi se instaleaza lactatia.
Imi lipseste persoana care eram inainte sa-mi moara copilul.
Sunt mandra de taria mea, dar ma simt franta pe dinauntru.
Nimeni nu intelege, nimeni.
Si totusi, inca sunt recunoscatoare ca am avut posibilitatea sa fac asta – ca acum eu sunt cea care sufera, ca ea sa nu mai fie nevoita sa sufere.”

Imagine: 123rf

 

Recomandari
Mai multe din Psihologie