Să nu afle copilul adevărul?!

Adesea, părinţii îi consideră pe copii prea fragili ca să le dezvăluie adevărurile dure ale vieţii. Fapt care se va reflecta asupra părinţilor când copiii lor, ajunşi adulţi, se vor simţi datori să-şi ascundă de ei problemele financiare, emoţionale sau de sănătate.

Deşi părinţii ascund adevărul cu cele mai bune intenţii, ei nu pot ascunde anumite întâmplări ale vieţii, şi astfel nu le pot oferi copiilor un mediu perfect. Din acest motiv, este mai bine să-i ajute pe copii să accepte şi să înţeleagă ce se întâmplă. Copiii sunt observatori atenţi şi neobosiţi ai mediului extern: privesc plini de curiozitate insectele, stau câteva ore să demonteze o maşinuţă sau să pregătească mâncare păpuşii şi la fel de curioşi prind fiecare cuvânt al adulţilor.

Aceştia din urmă, deseori, sunt amuzaţi când aud copiii reproducând expresii verbale auzite la adulţii din jur sau în filme. Alteori, ceea ce copilul aude şi reproduce nu este deloc amuzant şi arată că e mai bine să îi trasmiţi direct informaţii decât să aştepţi să le deducă singur, din frânturile de conversaţii auzite în jur.

 

Adevărul, pe înţelesul lor

Deoarece copiii tind să trăiască mai degrabă în lumea fanteziei, este bine ca informaţiile importante să fie oferite de părinţi, în cuvinte simple şi uşor de înţeles de către copii. În cazul subiectelor delicate, cum ar fi adopţia sau divorţul sau chiar aşteptarea unui alt copil în familie, părinţii trebuie să verifice dacă ceea ce au spus a fost corect înţeles şi să reia de câteva ori explicaţiile, dacă este nevoie. Riscul cel mai mare, în cazul în care părinţii decid să-şi protejeze copiii ascunzându-le informaţii importante despre viaţa din familie, este că aceştia pot să-şi piardă încrederea în părinţi. La vârste mici, pierderea încrederii în părinţi are rezultate grave, copiii dezvoltând temeri exagerate, fobii şi chiar simptome fizice. Când copiii sunt mai mari, de exemplu dacă au crescut şi sunt deja adolescenţi, ei se vor distanţa afectiv de părinţi şi vor căuta în exterior înlocuitori parentali. Chiar dacă îi vor găsi, se vor simţi anxioşi, nesiguri şi suspicioşi în relaţiile de cuplu. Iar dacă nu vor găsi înlocuitori parentali cărora să le ceară sfatul la nevoie şi încurajări în momentele grele, vor deveni izolaţi social şi se vor simţi foarte uşor neînţeleşi şi trădaţi de prieteni.

 

Anunţă-l din timp că vine barza

Oricât de mic ar fi copilul, trebuie să i se dea informaţii despre apariţia unui frăţior, şi nu să fie pus direct faţă în faţă cu el. I se poate repeta de mai multe ori numele noului copil, se pot face analogii cu o familie de animăluţe din mediul extern (pisici, câini, păsări), pot să-i fie demonstrate comportamentele fireşti dintre fraţi – fie cu exemple din natură, fie cu ajutorul unor filme de animaţie. Părintele trebuie să observe orice semn de disconfort pe care copilul l-ar manifesta la auzul veştii şi să îi dea voie celui mic să-şi exprime furia sau frica, fără să îl certe pentru ceea ce simte. Simpla exprimare a emoţiilor e deseori suficientă că să ajutăm copilul să se liniştească.

 

Când mama şi tata nu se mai înţeleg

Veştile despre divorţ şi eventualele relaţii extraconjugale ale părinţilor sunt mai uşor acceptate de către copii dacă ambii părinţi stau de vorbă cu el în acelaşi timp, încât copilul să poată observa că aceştia au o relaţie umană bună, se respectă reciproc şi comunică în mod calm, chiar dacă sunt supăraţi sau trişti. Aceste informaţii le pot fi oferite copiilor încă de la vârste mici, într-un limbaj adaptat corespunzător. Copilul va observa oricum schimbările şi, în plus, există riscul ca el să audă conversaţii întâmplătoare, telefonice sau ale rudelor, şi să îşi imagineze versiuni mult mai rele ale realităţii. Explicaţiile clare şi precise îl asigură pe copil că decizia părinţilor e fermă şi ireversibilă şi îl protejează de riscul de a se refugia în planuri de a-i readuce pe părinţi împreună sau false speranţe, care îi vor crea dezamăgiri în mod repetat.

 

Şi părinţii au defecte

Când un părinte consumă excesiv alcool, problema nu se pune atât în a-i spune sau nu copilului acest lucru, pentru că el oricum este martorul unor scene în care părintele respectiv îşi pierde controlul şi devine violent, fizic sau verbal. Important este ca acel comportament dependent al părintelui să fie astfel prezentat încât să nu şteargă toate celelalte comportamente bune. Copilul este ataşat de părintele său în mod natural, prin urmare va suferi când îl va vedea în stări rele, şi tendinţa naturală va fi să-l simpatizeze. Copilul trebuie ajutat să înţeleagă că are un părinte care are şi calităţi, şi defecte şi trebuie apoi ghidat să se protejeze de defectele respective, pe cât posibil. Situaţia este oarecum asemănătoare în cazul unui părinte aflat în închisoare sau în orice altă situaţie neacceptabilă social – lipsa locului de muncă, o dizabilitate fizică sau psihică.

Ajutând copilul să dezvolte măcar o minimă înţelegere despre dificultăţile părintelui, putem scădea influenţele nefaste asupra formării personalităţii sale. El poate va fi în continuare ruşinat de acel aspect din familia sa şi îl va ascunde cu grijă chiar faţă de cei mai buni prieteni, însă nu va fi împovărat cu ură şi dorinţă de răzbunare.

 

Lucrurile care îl implică direct pe copil sunt cel mai greu de comunicat

Informaţiile cu adevărat dificil de oferit sunt cele care ameninţă identitatea copilului, cum ar fi faptul că el a fost adoptat. Părinţii, cu răbdare şi perseverenţă, trebuie să ofere un mediu în care acesta să se simtă acceptat necondiţionat. Altfel, ori de câte ori copilul va fi certat sau nu va primi ceva ce îşi doreşte mult va tinde să interpreteze că nu este iubit pentru că nu face parte cu adevărat din familie. Mai ales în adolescenţă, un copil adoptat poate să-i provoace pe părinţi să-l certe ca să le poată reproşa apoi că nu îl iubesc suficient şi să le trezească sentimente de vinovăţie. Dar cea mai dificilă informaţie este cea legată de boli incurabile sau foarte grave pe care copilul le-ar avea.

În acest caz, fiecare situaţie trebuie analizată cu grijă, pentru a stabili cât şi cum este bine să-i spunem copilului. O informaţie de o asemenea gravitate va fi greu de ascuns, din cauza suferinţei vizibile a părinţilor şi a celor apropiaţi. Dacă aceştia hotărăsc să nu-i spună nimic copilului pentru a nu-i face şi mai mult rău, ei trebuie să dea dovadă de un autocontrol foarte bun şi să fie coerenţi în „minciunile oferite: de exemplu, ambii părinţi trebuie să prezinte acelaşi motiv pentru care cel mic merge la spital pentru analize medicale şi tratamente mai des decât oricine din jur. Toate aceste informaţii trebuie oferite copilului sub o formă cât mai lipsită de anxietate. Dacă părintele a acceptat situaţiile respective, va fi uşor şi pentru copil să le accepte.

 

 

Text: Libertatea pentru femei

Foto: shutterstock.com

Recomandari
Redactia.ro
Unica.ro
Sfatul Medicului
Mai multe din Copilul tau