Disciplina: probleme și soluții

Disciplinarea prin joaca
Un tatic imi spunea ca disciplinarea se poate face si in gluma, prin joaca. Am fost foarte surprinsa sa vad ca acest lucru functioneaza, in special cu unul dintre copiii sai, dupa comportamentul caruia parca fusese facut filmul Denis, pericol public'.

Acest copil parea sa nu poata fi oprit de nimic in lume din a face cele mai incredibile prostii oriunde mergea, pentru ca era irezistibil atras de anumite detalii ale obiectelor din jur, necontand ca, in traseul lui spre acele obiecte, era o vitrina cu cristale, un camion pe strada, copii mici etc.

Asa ca tatal stabilise o regula cu copiii, inspirat de jocul statuile', iar ei erau foarte amuzati de pozitia inedita luata de jucatori cand se pronunta cuvantul statuie'.

Deci, atunci cand il vedea pe copilul Denis ca se indreapta spre dezastru, striga: Statuie', si el impietrea amuzat, pana venea tata sa ii dea viata'. Pentru moment, strategia functioneaza, dar trebuie sa invatam copilul sa aiba discernamant in actiunile lui. Jocul este un pas, nu solutia.

Ce poti face
Cateva secunde pentru rezolvarea problemei – sunt suficiente pentru orice situatie de criza. Pasii ar fi:

• secundele pentru actiune rapida – indepartezi obiectul de copil sau copilul de obiectul/persoana pericol, nu are sens sa ii spui stop' si sa astepti sa se opreasca, poate fi prea tarziu. Primul pas este si­guranta lui si a celorlalti. Deci, indepartati-va de la scena crimei' pentru a putea comunica eficient;
• secundele de calmat – mai intai voi si apoi copilul. Calmarea trebuie sa aiba loc rapid, nu prin urlet, ci prin respiratie adanca, foarte adanca… Daca tipi la copil, nu te va auzi, va fi atent la emotia ta, nu la cuvintele tale, si se va speria;
• secundele de focus asupra situatiei – de ce s-a intamplat, cu ce scop si cat esti tu implicat in desfasurarea actiunii (nu pui copilului aceste intrebari, desigur);
• secundele (mai multe) de discutie cu copilul – spune-i mai intai de ce nu vrei ca el sa faca ceea ce incepuse sa faca, si care ar fi consecintele reale ale faptei sale (nu pedeapsa, cele reale), si cum ar fi fost bine sa procedeze.

Daca nu suntem consistenti mereu cu ceea ce spunem, copilul va intelege ca de fapt nu vorbim serios si ca va putea face de fiecare data ce crede el ca e bine.

Reguli respectate
Disciplinarea copilului poate insemna uneori si sa inter­zici lucruri pe care el le-ar dori sau pe care el le face. Parintii care – sub pretextul ca nu vor sa isi vada copiii dezamagiti, cel putin nu de catre ei – nu impun reguli si nu disciplineaza copilul, se eschiveaza de fapt de la responsabilitatea de parinte.

Este tot un fel de incapaci­tate de asumare a res­ponsabilitatii, pe ca­re o transmit si copi­lului lor, ca pe o boala contagioasa. Odata ce am facut o regula va trebui sa o menti­nem (daca nu este absur­da) pentru a ne mentine credibilitatea in fata copilului.

Re­gulile aduc si dezamagiri, dar viata nu este toata numai o implinire si o fericire, nu? {i copi­lul trebuie sa invete ca, pentru a obtine un lucru, nu este suficient sa vrei acel lucru.

Pentru echilibrul lui si adaptarea eficienta la societate este foar­te bine sa invete ca exista limite. Riscul unei tolerante excesive este lesne de imaginat – o viata plina de de­zamagire si ranchiuna. Un vii­tor adult vesnic nemultumit.

Amenintarile desarte
Spuneam cu ceva vreme in urma intr-un articol – nu ameninta copilul cu lucruri pe care nu le vei face si pe care nu le poti pune in practica. De ce? Pentru ca unele amenintari exa­gerate il pot speria groaznic (exemplu: te dau cu capul de pereti, te fac afis, te arunc pe geam) si iti pierzi si credibilitatea.

In plus, nici nu te va mai asculta, in timp, pentru ca oricum tu vorbesti numai aiureli. Daca tot ameninti (adica mentio­nezi consecintele neplacute ale anumitor fapte ale copilului), pune in aplicare acest avertisment verbal, mai ales daca fapta continua sa se desfasoare.

Vei demonstra ca ceea ce spui este serios si vei fi luat in serios, ba chiar te va si auzi ce spui. Amenintarile desar­te (lucru valabil si in casnicie) duc la surditate afectiva. Si copilul, ca si partenerul de viata, nu va lua in serios vorbele tale, iar tu vei deveni neputincioasa si depresiva.

Text: Cristiana Haica; Foto: 123rf.com

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2