Din jurnalul unui copil de 2 ani: „Nu sunt ingrozitoare…”

Odata ajunsi la varsta maturitatii, cu totii uitam cum era sa vezi lumea prin ochii unui copil, mai ales a unui copil mic. Astfel, cand copiii din viata noastra de adulti fac o criza de furie sau incep sa planga necontrolat, ii acuzam ca nu sunt cuminti si spunem ca „nu ne mai intelegem cu ei”.
Un utilizator de pe internet, cel mai probabil o mamica, ce a ramas anonima, care si-a imaginat cum ar suna gandurile unui copil de doi ani, cand nu are capacitatea de a intelege inca lumea, iar lumea nu il poate intelege inca pe el.

E un exercitiu bun de empatie, pentru acele momente in care si noi, la randul nostru, simtim ca cei mici ne aduc la capatul puterilor:

Din jurnalul unui copil de 2 ani

„Am 2 ani. Nu sunt ingrozitoare… Sunt frustrata, nervoasa si stresata. Sunt coplesita si confuza. Am nevoie de o imbratisare.

Din jurnalul unui copil de 2 ani:

Azi m-am trezit si voiam sa ma imbrac singura . Dar mi s-a zis „Nu avem timp, lasa-ma sa te imbrac eu.” – Asta m-a intristat.

Voiam sa mananc singura la micul dejun, dar mi s-a zis „Nu, lasa ca tu faci mizerie. Lasa ca iti dau eu”. – Asta m-a frustrat.

Am vrut sa merg pana la masina si sa urc singura in ea, dar mi s-a spus „Nu, n-avem timp, lasa ca te urc eu.” – Asta m-a facut sa imi vina sa o iau la fuga.

Mai tarziu voiam sa ma joc cu cuburile, insa mi s-a zis „Nu, nu asa, uite asa trebuie…”

Am hotarat ca nu vreau sa ma mai joc cu cuburile. Voiam sa ma joc cu papusa altcuiva, asa ca am luat-o. Mi s-a zis „Nu, nu face asa! Trebuie sa imparti”. Nu stiam exact ce am facut, dar asta m-a intristat. Asa ca am plans. VOiam o imbratisare, dar mi s-a spus „Nu, esti fata mare, du-te si te joaca.”

Acum mi se zice ca trebuie sa strangem. Stiu asta pentru ca tot aud „Du-te si strange-ti jucariile ca plecam.” – Nu sunt sigura ce sa fac, astept sa imi arate cineva.

„Ce faci? De ce stai asa? Strangeti jucariile, ACUM!”

N-am avut voie sa ma imbrac singura, sa ma misc singura, insa acum mi se cere sa strang lucruri.

Nu sunt sigura ce ar trebui sa fac. Ar trebui sa imi arate cineva? Cu ce incep?
Aud multe cuvinte, dar nu inteleg ce mi se cere. Sunt speriata si nu ma mai misc, ma asez pe jos si incep sa plang.

Cand a fost momentul sa mananc, am vrut sa iau singura mancarea, dar mi s-a zis „nu, esti prea mica. Iti dau eu.”
Asta m-a facut sa ma simt mica. Am incercat sa mananc ce era in fata mea, dar tot mi se dadeau diverse mancaruri pe care sa le incerc.

Nu mai vreau sa mananc. Asta m-a facut sa vreau sa arunc cu mancarea si sa plang.

Nu pot sa cobor de la masa, ca sunt mica si nu ma lasa nimeni jos. Imi tot spun ca trebuie sa iau o inghititura. Asta ma face sa plang si mai tare.
Mi-e foame, sunt frustrata si trista. Sunt obosita si am nevoie sa ma tina cineva in brate. Nu ma simt in siguranta si nici nu simt ca as avea vreun control. Asta ma sperie, si plang si mai tare.

Am 2 ani. Nimeni nu ma lasa sa ma imbrac singura, sa ma misc singura sau sa ma descurc vreun pic singura.

Vor insa sa „ascult” sa „astept o clipa” si sa „impart cu altii”.
Se presupune ca ar trebui sa stiu ce sa zic si cum sa ma comport, sau cum sa imi stapanesc sentimentele.
Toata lumea se asteapta sa stau locului sau sa stiu ca daca arunc ceva, se va sparge. Dar eu nu stiu toate lucrurile astea.

Nu sunt lasata sa exersez mersul, trasul fermoarului, inchisul nasturilor, turnatul de lichide, cataratul sau aruncatul lucrurilor. Toate astea imi starnesc interesul si ma fac curioasa, insa nu imi sunt permise.

Am 2 ani. Nu sunt ingrozitoare… Sunt frustrata, nervoasa si stresata. Sunt coplesita si confuza. Am nevoie de o imbratisare.”

Sursa text: Mom Babble by Mary Katherine Backstrom

Imagine: Shutterstock

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Glamour.ro
Mai multe din Copilul tau